night air

 Sînt din nou în lumea mea. Îmi aprind o țigară deși îi urăsc gustul. Mă înec în fum și-n amintiri. Sting țigara pe  jumatate , așa cum fac mereu. Nu reușesc niciodată să o fumez pînă la capăt. exact ca-n viața :  abandonez drumurile pe la jumătatea lor. Abandonez oameni pentru care lupt să-i am aproape : mă plictisesc într-un final. Abandonez vise : n-am răbdare cu mine. 
 O iau de fiecare dată de la capăt cu siguranța nebună că timpul ar avea răbdare si ar sta în loc doar pentru mine.

Îmi aprind și cealaltă jumătate a țigării. Are alt gust. Un singur fum și-o sting de tot. Parcă e otravă.
 La fel e și cu viața...  Revin de fiecare dată în trecut cu tendința de a continua ce-am început dar în zadar...prin timp eu nu rămîn aceeași. Timpul în realitate nu trece, timpul nu există...  Doar noi trecem prin el. Sau nu trecem, rămînem blocați pe undeva... M-am oprit într-un loc și trăiesc din vise pe jumatate, vise mărețe care mă împing tot mai sus  si  cealaltă jumatate din amintiri care ma trag cu nesimțire înapoi, iar eu sînt undeva prinsă intre ele, neputincioasă, captivă în propria-mi lume.O luptă continuă între două extreme. E deprimant ... și tot ce-i deprimant ar trebui să fie constructiv, depinde doar de mine. Dacă aș fi suficient de puternică încît să pot pune lacăt trecutului  atunci în mod sigur aș fi capabilă să-mi îndeplinesc visele  ... Altfel aș putea sfîrși otrăvită de propriile mele iluzii. Ele-mi pătrund în suflet și îl erodează, la fel cum fumul îmi macină plămînii.